Par fericit in pozele cu tine. Si te urasc pentru asta...
Chiar eram fericit in momentele acelea. Pe norisorii rozi, cu zambetul tamp pe chip, cu stelele care pareau ale dracu' aliniate, cu luminile semaforului care se faceau mereu verzi, cu autobuzul dupa care nu mai trebuia sa alerg, ca-l prindeam intotdeauana...
Totul parea usor, doar trecerea timpului nu. Minutele se scurgeau greu pana sa te vad iar si de multe ori nu stiam cand si daca am sa te mai vad vreodata. Traiam cu o permanenta spaima ca iar o sa apara un altul, o sa intervina ceva, o vizita inopinata, o schimbare de ultim moment. Pana la urma nu a trebuit sa fac niciun efort ca sa te pierd...
Si asta n-ar fi fost nimic. Am pierdut atatia oameni. Fata de unii din ei, tu nu poti fi considerata nici macar o cunostinta pasagera. Si totusi ai lasat urme. Pe unii din oamenii pierduti i-am dat uitarii fara niciun regret. As fi vrut sa nu te regret nici pe tine. Insa cel mai tare regret ca niciunul din voi nu mi-ati dat dreptul sa va spun adio asa cum ar fi trebuit. Povestile neterminate sunt cele mai nasoale pentru ca lasa deschisa posibilitatea ireala a unui final fericit...
Cel mai rau e cand ajungi sa te indoiesti nu doar de tine ci de gesturi si cuvinte. Cand ele isi pierd, brusc, orice inteles. Iar fara intelesul pe care il exprima cuvintele sunt lipsite de valoare, de sens. Devin doar o insiruire de litere, de zgomote goale. Rostite, nu mai produc niciun efect. Niciun gand. Nicio emotie. Pentru ca nu mai poti sa realizezi daca de data asta sunt sincere sau nu...
Tu ti-ai vazut in continuare de viata. Si m-ai ignorat cu stil, atata vreme cat nu ai avut nevoie de mine. Cum au facut multi altii inaintea ta si cum au facut, tot multi, si dupa ce n-ai mai fost. Ti-ai spus cuvintele de despartire, ti-ai scuipat furia, ti-ai varsat lacrimile si te-ai dus, libera si usoara, cu inima goala, gata sa fie umpluta de alte sentimente, pentru alte persoane sau pentru copii tai...
Iar eu inca ma trezesc din cand in cand gandidu-ma la tine. Cautand explicatii. Care nu exista. Si chiar daca ar exista nu ar rezolva nimic. Rasfoiesc aiurea albume in care noi doi am mers in diverse locuri, unde am mancat, am baut, am vorbit, am ras, ne-am tinut de mana, si alte lucruri din astea pe care le fac oamenii obisnuiti. Lucruri care ma enerveaza teribil acum. Lucruri pe care, desi-mi lipsesc, nu vreau sa le mai fac, pentru ca nu le mai fac cu tine. Lucruri care aveau valoare doar prin prisma faptului ca erai tu. Si tot gandindu-ma la lucrurile alea imi dau seama cat eram de fericit si cat eram de prost in acelasi timp. Si, ti-am zis, te urasc pentru asta!
Stiu, stiu, mi s-a spus, nu m-am vindecat daca inca mai trezesti in mine senzatii, fie ele si de furie. Cica nu-mi esti indiferenta. Ceea ce e, sincer, o prostie. Daca ai simtit vreodata ceva, pentru cineva, nu-ti vor fi niciodata complet 'indiferenti'. Dar nu asta e ideea. Te urasc pentru ca m-ai amagit, lasandu-ma sa cred ca fericirea e reala.
Si chiar de-as sterge de o mie de ori pozele 'doveditoare', nimeni nu poate sterge imaginea intiparita bine-n capul meu...
Chiar eram fericit in momentele acelea. Pe norisorii rozi, cu zambetul tamp pe chip, cu stelele care pareau ale dracu' aliniate, cu luminile semaforului care se faceau mereu verzi, cu autobuzul dupa care nu mai trebuia sa alerg, ca-l prindeam intotdeauana...
Totul parea usor, doar trecerea timpului nu. Minutele se scurgeau greu pana sa te vad iar si de multe ori nu stiam cand si daca am sa te mai vad vreodata. Traiam cu o permanenta spaima ca iar o sa apara un altul, o sa intervina ceva, o vizita inopinata, o schimbare de ultim moment. Pana la urma nu a trebuit sa fac niciun efort ca sa te pierd...
Si asta n-ar fi fost nimic. Am pierdut atatia oameni. Fata de unii din ei, tu nu poti fi considerata nici macar o cunostinta pasagera. Si totusi ai lasat urme. Pe unii din oamenii pierduti i-am dat uitarii fara niciun regret. As fi vrut sa nu te regret nici pe tine. Insa cel mai tare regret ca niciunul din voi nu mi-ati dat dreptul sa va spun adio asa cum ar fi trebuit. Povestile neterminate sunt cele mai nasoale pentru ca lasa deschisa posibilitatea ireala a unui final fericit...
Cel mai rau e cand ajungi sa te indoiesti nu doar de tine ci de gesturi si cuvinte. Cand ele isi pierd, brusc, orice inteles. Iar fara intelesul pe care il exprima cuvintele sunt lipsite de valoare, de sens. Devin doar o insiruire de litere, de zgomote goale. Rostite, nu mai produc niciun efect. Niciun gand. Nicio emotie. Pentru ca nu mai poti sa realizezi daca de data asta sunt sincere sau nu...
Tu ti-ai vazut in continuare de viata. Si m-ai ignorat cu stil, atata vreme cat nu ai avut nevoie de mine. Cum au facut multi altii inaintea ta si cum au facut, tot multi, si dupa ce n-ai mai fost. Ti-ai spus cuvintele de despartire, ti-ai scuipat furia, ti-ai varsat lacrimile si te-ai dus, libera si usoara, cu inima goala, gata sa fie umpluta de alte sentimente, pentru alte persoane sau pentru copii tai...
Iar eu inca ma trezesc din cand in cand gandidu-ma la tine. Cautand explicatii. Care nu exista. Si chiar daca ar exista nu ar rezolva nimic. Rasfoiesc aiurea albume in care noi doi am mers in diverse locuri, unde am mancat, am baut, am vorbit, am ras, ne-am tinut de mana, si alte lucruri din astea pe care le fac oamenii obisnuiti. Lucruri care ma enerveaza teribil acum. Lucruri pe care, desi-mi lipsesc, nu vreau sa le mai fac, pentru ca nu le mai fac cu tine. Lucruri care aveau valoare doar prin prisma faptului ca erai tu. Si tot gandindu-ma la lucrurile alea imi dau seama cat eram de fericit si cat eram de prost in acelasi timp. Si, ti-am zis, te urasc pentru asta!
Stiu, stiu, mi s-a spus, nu m-am vindecat daca inca mai trezesti in mine senzatii, fie ele si de furie. Cica nu-mi esti indiferenta. Ceea ce e, sincer, o prostie. Daca ai simtit vreodata ceva, pentru cineva, nu-ti vor fi niciodata complet 'indiferenti'. Dar nu asta e ideea. Te urasc pentru ca m-ai amagit, lasandu-ma sa cred ca fericirea e reala.
Si chiar de-as sterge de o mie de ori pozele 'doveditoare', nimeni nu poate sterge imaginea intiparita bine-n capul meu...