Inceputul si Sfarsitul
Ne nastem cu totii intre pisat si fecale, zice Sfantu Nu-Stiu-Care. Daca e sfant, banuiesc ca stia despre ce vorbeste, mai ales ca faptul in sine este unul evident, chiar daca multora le convine sa nu se gandeasca la asta. Prea-luminatul cu pricina incerca sa-si convinga auditorii de conditia si mai ales originea lor "umila: la urma urmelor am iesiti cu totii acoperiti in mazga si sange de pizda baloasa, un orificiu puturos intre alte doua orificii puturoase. Si imediat ce am iesit, ne-a luat unu la palme pana am inceput sa zbieram, sa mancam si sa ne cacam. Cu pauze de somn.
Da, sfantu are dreptate. Viata ne serveste o prima lectie, una pe care la acel moment nu avem cum s-o intelegem. Si chiar daca am inteles-o, sau intuit-o, nu ne-o mai amintim. E posibil ca disparitia amintirii in sine sa aiba un rost, pentru ca nu e bine sa te prinzi de anumite lucruri inainte de vreme, inainte ca treaba in sine sa se imputa. Dar sa nu anticipam. Sa ne intoarcem un pic la iesirea alunecoasa care ne-a adus pe lume, in zbiaretele muierii care agoniza intre durerea ruperii pizdii si sentimentul orgasmic ca si-a indeplinit menirea, ca e in sfarsit implinita, taman acum, cand e golita si eliberata de 9 luni de constipare. Ai mai ghinionisti dintre noi nu au venit doar pe toboganul de carne cu iz de peste ci, datorita unei scafarlii prea mari sau a unei dilatatii incomplete, am tras dupa noi si un damf de cacat, blagoslovindu-ne nascatoarea de proaspat dumnezeu personal cu o cuzda sau un pizdur, pe care doctrorii s-au grabit apoi sa le separe, pentru ca femeia nu e gaina sa se multumeasca cu un singur orificiu vagio-anal.
Ne-am rostogolit cu icnete si efort prin tunelul acela alunecos si am ramas cu nostalgia originii, nu a burtii umflate si rotunde, in care ni se spune ca era bine, desi pe toti fetusii pare mai degraba sa-i stranga, judecand dupa suturile si picioarele date in ultimele luni de sarcina, ci a pizdei mamii noastre. Ne-a marcat intreaga experienta, de expulzare violenta, moliciunea si umezeala calda, sangele ce ni se intarea pe spate, umorile ce se revarsau odata cu noua viata, mirosurile de urina si fecale din jurul nostru, de manusi chirurgicale, parfum ieftin si colonie, damful de lacrimi si eliberare. Ca baieti am ramas in cautare de miros de pizda si cacat, iar ca femei ne mandrim cu sau ne ferim de ele. Cu totii insa le-am inteles valoarea, atat sentimentala cat si financiara. Nasterea ne-a marcat existenta nu doar facandu-ne reali, fara sa fi vrut, dar impregnandu-ne coordonatele GPS viitoarei noastre vieti: a doua gaura, da aia din mijloc, ala e singurul sens al existentei. Sau aia mai imputita, pentru cei cu nevoi mai speciale si/sau cu capul mare.
Si uite asa, ca prin miracol, din scarna apare o noua masinarie de scarna, mentinand viu si activ, ciclul scarnei in natura. Caci fiecare din noi produce tone de cacat si pisat de-alungul vietii, deversam litrii de sperma, de sange, de umori, de scuipati si flegme, umplem aerul cu respiratia si transpiratia noastra, si numim intervalul dintre ele viata. Si cu cat ne reproducem mai mult, ne cacam mai mult si adaugam si mai multe straturi de cacat peste cele existente, deja intarite, inaltand suprafata terestra tot mai aproape de cer, dandu-le mai mult de lucru arheologilor si celor care mai cauta petrol, apropiindu-ne cu fiecare golire de mate, de moarte si, in cazul celor credinciosi, de mantuire.
Pana si-n moarte ne vom scalda in propriile produse interne, care ni se vor scurge incetisor pe cur, pe nas, pe gura si pe alte orificii, impreuna cu viermisorii care vor ecluza si ne vor transforma intr-un deseu bun doar de fertilizator, cu efecte similare celor produse de balegar. Motivul pentru care ne refugiem cadavrele in cimitire este nu cel de cinstire si amintire, ci acela de protectie si uitare a unei lectii crunte pe care ne-o serveste natura: In ceea ce priveste pamantul pe care calcam, in final nu valoram mai mult decat un cacat de vaca...
Si fiecare din noi are o viata - numai una - la dispozitie ca sa demonstreze asta...
Ne nastem cu totii intre pisat si fecale, zice Sfantu Nu-Stiu-Care. Daca e sfant, banuiesc ca stia despre ce vorbeste, mai ales ca faptul in sine este unul evident, chiar daca multora le convine sa nu se gandeasca la asta. Prea-luminatul cu pricina incerca sa-si convinga auditorii de conditia si mai ales originea lor "umila: la urma urmelor am iesiti cu totii acoperiti in mazga si sange de pizda baloasa, un orificiu puturos intre alte doua orificii puturoase. Si imediat ce am iesit, ne-a luat unu la palme pana am inceput sa zbieram, sa mancam si sa ne cacam. Cu pauze de somn.
Da, sfantu are dreptate. Viata ne serveste o prima lectie, una pe care la acel moment nu avem cum s-o intelegem. Si chiar daca am inteles-o, sau intuit-o, nu ne-o mai amintim. E posibil ca disparitia amintirii in sine sa aiba un rost, pentru ca nu e bine sa te prinzi de anumite lucruri inainte de vreme, inainte ca treaba in sine sa se imputa. Dar sa nu anticipam. Sa ne intoarcem un pic la iesirea alunecoasa care ne-a adus pe lume, in zbiaretele muierii care agoniza intre durerea ruperii pizdii si sentimentul orgasmic ca si-a indeplinit menirea, ca e in sfarsit implinita, taman acum, cand e golita si eliberata de 9 luni de constipare. Ai mai ghinionisti dintre noi nu au venit doar pe toboganul de carne cu iz de peste ci, datorita unei scafarlii prea mari sau a unei dilatatii incomplete, am tras dupa noi si un damf de cacat, blagoslovindu-ne nascatoarea de proaspat dumnezeu personal cu o cuzda sau un pizdur, pe care doctrorii s-au grabit apoi sa le separe, pentru ca femeia nu e gaina sa se multumeasca cu un singur orificiu vagio-anal.
Ne-am rostogolit cu icnete si efort prin tunelul acela alunecos si am ramas cu nostalgia originii, nu a burtii umflate si rotunde, in care ni se spune ca era bine, desi pe toti fetusii pare mai degraba sa-i stranga, judecand dupa suturile si picioarele date in ultimele luni de sarcina, ci a pizdei mamii noastre. Ne-a marcat intreaga experienta, de expulzare violenta, moliciunea si umezeala calda, sangele ce ni se intarea pe spate, umorile ce se revarsau odata cu noua viata, mirosurile de urina si fecale din jurul nostru, de manusi chirurgicale, parfum ieftin si colonie, damful de lacrimi si eliberare. Ca baieti am ramas in cautare de miros de pizda si cacat, iar ca femei ne mandrim cu sau ne ferim de ele. Cu totii insa le-am inteles valoarea, atat sentimentala cat si financiara. Nasterea ne-a marcat existenta nu doar facandu-ne reali, fara sa fi vrut, dar impregnandu-ne coordonatele GPS viitoarei noastre vieti: a doua gaura, da aia din mijloc, ala e singurul sens al existentei. Sau aia mai imputita, pentru cei cu nevoi mai speciale si/sau cu capul mare.
Si uite asa, ca prin miracol, din scarna apare o noua masinarie de scarna, mentinand viu si activ, ciclul scarnei in natura. Caci fiecare din noi produce tone de cacat si pisat de-alungul vietii, deversam litrii de sperma, de sange, de umori, de scuipati si flegme, umplem aerul cu respiratia si transpiratia noastra, si numim intervalul dintre ele viata. Si cu cat ne reproducem mai mult, ne cacam mai mult si adaugam si mai multe straturi de cacat peste cele existente, deja intarite, inaltand suprafata terestra tot mai aproape de cer, dandu-le mai mult de lucru arheologilor si celor care mai cauta petrol, apropiindu-ne cu fiecare golire de mate, de moarte si, in cazul celor credinciosi, de mantuire.
Pana si-n moarte ne vom scalda in propriile produse interne, care ni se vor scurge incetisor pe cur, pe nas, pe gura si pe alte orificii, impreuna cu viermisorii care vor ecluza si ne vor transforma intr-un deseu bun doar de fertilizator, cu efecte similare celor produse de balegar. Motivul pentru care ne refugiem cadavrele in cimitire este nu cel de cinstire si amintire, ci acela de protectie si uitare a unei lectii crunte pe care ne-o serveste natura: In ceea ce priveste pamantul pe care calcam, in final nu valoram mai mult decat un cacat de vaca...
Si fiecare din noi are o viata - numai una - la dispozitie ca sa demonstreze asta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu