Capitolul 3 - Cacatul si orasul
Am auzit undeva ca in Imperiul Roman, cacatii se scurgeau efectiv pe strada. Cica si bordura ar fi inventat-o tot romanii, nu ca sa margineasca strada, ci ca ai mai instariti sa aiba pe unde merge fara sa-si manjeasca togile. Inventivi baietii. De inventivi ce erau, la un moment dat - poate dupa ce au cucerit si demolat Cartagina? barbarii ar fi avut bude in case, cum avem noi acu - le-a dat prin cap sa acopere zona prin care trece cacatul si au inventat proto-canalizarea. Ma rog, odata cu barbarimea venita si pusa pe jaf si mutilat statui o parte din stiinta asta s-a uitat, drept pentru care pana si-n secolul 18 aveai toate sansele sa mergi prin Paris si cineva, fara intentie, sa-ti arunce continutul unei oale de noapte in cap. Pana foarte tarziu, cu pauze lungi, nu stiu daca si dese, cacatii s-au prelins liber prin orase. Si nimanui nu-i pasa. Cacatul facea parte din peisaj.
Uitam adesea ca desi articulam cuvinte la origine suntem animale. Iar animalele n-au nicio problema in a se caca si a manca in acelasi loc. Animalele se recunosc unele pe altele mirosindu-si cacatul, stiu cand e rost de futai mirosindu-si curul, iar toate astea, atavic, se gasesc si in noi. Doar simulacrul de civilizatie pe care ne-am scremut sa-l facem in ultimele 2-3 mii de ani ne-a facut sa impingem, superficial, in spate, animalismul din noi. Altfel, oricat ar stramba unii din nas, suntem cat se poate de relaxati sa vedem cacati pe strada sau sa mirosim baligi de vaci si de cai, sa dam cu sutul la cacareze intarite de capra sau de iepure, ne ferim doar sa calcam in ele, pentru ca le reactivam duhoarea si o taram dupa noi.
Orasele noastre au canalizari, prin care curg rauri, rauri de cacat. Devenim brusc constienti de asta cand apare vreun blocaj, vine vidanja, ridica niste capace, si brusc tot cartierul pute a cacat, precum Budapesta sambata trecuta. Orasele noastre plutesc efectiv pe valuri de cacat, si asta inainte de a se invarti, odata cu pamantul, in jurul propriei axe si-n jurul soarelui. Sub noi, in lumea subterana, printre scheleti, sobolani, colcaie rahati si viermi, un intreg ecosistem deversat din matele noastre, un Iad, chiar aici, creat literalmente de noi, plin cu mal bolborosind, rostogolindu-se spre alte zari cu cosmarele noastre ingropate.
Orasul si cacatul traiesc intr-un armistitiu, fragil, dar constant. In centrul spatios al Vienei balega de cal e la ea acasa, mai ceva decat turistul strain si austriacul instarit. Peste tot simti miasma acelor bulgari verzi, si odata cu ea, simti parfumul inceputului de secol, te simti romantic, in trecutul glorios al ultimilor ani ai Habsburgilor, totul ti se pare fenomenal de frumos, doar pentru ca inspiri adanc pe nas emanatia unui cacat. Si cat de armonios se pupa acea emanatie cu zgomotul metalic si molcom al potcoavelor pe macadam. Nu la fel de prietenoasa este Viena cu cacatul lasat de cainii plimbati in lesa prin parcuri, desi autoritatile au incercat sa trateze situatia cu ironie. Placute cu un caine, un rahatel si mesajul: Sind dein Wurst? (Sunt carnatii tai?) se afla la tot pasul, pacat ca niciunul din patrupedele respective nu stie sa citeasca. Ele tot se caca pe unde le vine, doar ca acum stapanii trebuie sa le adune dejectiile calde si aburinde si sa le arunce-n cos, ca sa evite o amenda. Ce-au ajuns bietii oameni - din nevoia de companie si singuratate isi spala acum si cainii la cur!
Romantica e balega si la tara. Si nu doar pentru cei care-au copilarit acolo, in fan, staule si cer albastru, nu intre betoane, asfalt si conducte ca mine. Nu, nu doar pentru cei care au inspirat impreuna cu bunica parfumul livezii si pe cel al grajdurilor, ci si pentru cei care au tras pe nas doar gaz de esapament si praf de poluare. Plictisiti de sticla, otel si substante septice: pentru maini, pentru parchet, pentru baie, pentru toaleta, pentru masina, pentru copil, pentru ma-sa, tot mai multi se retrag in zonele salbatice si uitate de lume, fara semnal si electricitate, fara centrala termica si fara pui mariti cu steroizi, ca sa-si aduca aminte ca sunt oameni. Si cum sa-ti aduci aminte mai bine decat intorcandu-te la primar, la originar, la animalic, la simturi? Te caci in curte, intr-o groapa mare in care s-au mai cacat si altii, sau in padure, unde dupa fiecare copac s-a cacat altcineva, marcand, temporar teritoriul, iti lasi curul gadilat de iarba si bazait de muste, te intorci intr-o parte si-n alta speriat sa nu vina cineva sau sa nu te ciupeasca vreo goanga, tragi pe nari cand treci prin curte, mangai calul si vaca si razi uitandu-te la porci, nici ca-ti pasa de gainatul de pe jos, e cacat, e cacat pretutindeni, chiar si-n chirpiciul casei in care stai, esti efectiv inconjurat de cacat, mai moale sau mai uscat, dar nu-ti pasa, caci esti eliberat de cacaturile zilnice, fara griji. In natura nu ne sinchisim de cacat. Dimpotriva...
Inapoi in oras insa, e altceva. Remarcam orice carnat incolacit si motat, lasat pe la colturile ascunse ale cladirilor, strambam din nas la vederea unui caine chircit pe picioarele din spate care-si screme portia de biscuiti de ieri, o fosta prietena d-ale mele imi spunea: Ai remarcat? Cartierul asta e plin de cacati de caine. Si frate-mi mi-a zis. Nu remarcasem. Ma rog, am o oaresce atentie sa nu calc in vreun noroc mai vechi sau mai proaspat, dar nu-s chitit pe numarat si identificat cacati. In District 13 ma uit mai degraba inainte, sau in sus, la fatadele cladirilor germanice superbe din jur, printre care poti intrezari Dunarea, decat sa ma uit in jos. Inainte, sau in sus, nu in jos. Spre apa si cer, nu inspre pamant, nu inspre cacatul de pe el, din el, de sub el.
Da, este o simbioza intre oras si cacat. Orasele sunt insule artificiale de beton plutind pe lava de scarna, care se mai revarsa, precum vulcanii noroiosi. Punem asfalt, si mai mult asfalt si dam amenzi, ca sa-l pitim, sa nu-l mai vedem, dar il cautam ca disperatii cand facem turism. De ce? Pentru ca e natural. Cacatul e originar. E animalic. E real. Si daca e real, e semn ca inca esti viu.
Am auzit undeva ca in Imperiul Roman, cacatii se scurgeau efectiv pe strada. Cica si bordura ar fi inventat-o tot romanii, nu ca sa margineasca strada, ci ca ai mai instariti sa aiba pe unde merge fara sa-si manjeasca togile. Inventivi baietii. De inventivi ce erau, la un moment dat - poate dupa ce au cucerit si demolat Cartagina? barbarii ar fi avut bude in case, cum avem noi acu - le-a dat prin cap sa acopere zona prin care trece cacatul si au inventat proto-canalizarea. Ma rog, odata cu barbarimea venita si pusa pe jaf si mutilat statui o parte din stiinta asta s-a uitat, drept pentru care pana si-n secolul 18 aveai toate sansele sa mergi prin Paris si cineva, fara intentie, sa-ti arunce continutul unei oale de noapte in cap. Pana foarte tarziu, cu pauze lungi, nu stiu daca si dese, cacatii s-au prelins liber prin orase. Si nimanui nu-i pasa. Cacatul facea parte din peisaj.
Uitam adesea ca desi articulam cuvinte la origine suntem animale. Iar animalele n-au nicio problema in a se caca si a manca in acelasi loc. Animalele se recunosc unele pe altele mirosindu-si cacatul, stiu cand e rost de futai mirosindu-si curul, iar toate astea, atavic, se gasesc si in noi. Doar simulacrul de civilizatie pe care ne-am scremut sa-l facem in ultimele 2-3 mii de ani ne-a facut sa impingem, superficial, in spate, animalismul din noi. Altfel, oricat ar stramba unii din nas, suntem cat se poate de relaxati sa vedem cacati pe strada sau sa mirosim baligi de vaci si de cai, sa dam cu sutul la cacareze intarite de capra sau de iepure, ne ferim doar sa calcam in ele, pentru ca le reactivam duhoarea si o taram dupa noi.
Orasele noastre au canalizari, prin care curg rauri, rauri de cacat. Devenim brusc constienti de asta cand apare vreun blocaj, vine vidanja, ridica niste capace, si brusc tot cartierul pute a cacat, precum Budapesta sambata trecuta. Orasele noastre plutesc efectiv pe valuri de cacat, si asta inainte de a se invarti, odata cu pamantul, in jurul propriei axe si-n jurul soarelui. Sub noi, in lumea subterana, printre scheleti, sobolani, colcaie rahati si viermi, un intreg ecosistem deversat din matele noastre, un Iad, chiar aici, creat literalmente de noi, plin cu mal bolborosind, rostogolindu-se spre alte zari cu cosmarele noastre ingropate.
Orasul si cacatul traiesc intr-un armistitiu, fragil, dar constant. In centrul spatios al Vienei balega de cal e la ea acasa, mai ceva decat turistul strain si austriacul instarit. Peste tot simti miasma acelor bulgari verzi, si odata cu ea, simti parfumul inceputului de secol, te simti romantic, in trecutul glorios al ultimilor ani ai Habsburgilor, totul ti se pare fenomenal de frumos, doar pentru ca inspiri adanc pe nas emanatia unui cacat. Si cat de armonios se pupa acea emanatie cu zgomotul metalic si molcom al potcoavelor pe macadam. Nu la fel de prietenoasa este Viena cu cacatul lasat de cainii plimbati in lesa prin parcuri, desi autoritatile au incercat sa trateze situatia cu ironie. Placute cu un caine, un rahatel si mesajul: Sind dein Wurst? (Sunt carnatii tai?) se afla la tot pasul, pacat ca niciunul din patrupedele respective nu stie sa citeasca. Ele tot se caca pe unde le vine, doar ca acum stapanii trebuie sa le adune dejectiile calde si aburinde si sa le arunce-n cos, ca sa evite o amenda. Ce-au ajuns bietii oameni - din nevoia de companie si singuratate isi spala acum si cainii la cur!
Romantica e balega si la tara. Si nu doar pentru cei care-au copilarit acolo, in fan, staule si cer albastru, nu intre betoane, asfalt si conducte ca mine. Nu, nu doar pentru cei care au inspirat impreuna cu bunica parfumul livezii si pe cel al grajdurilor, ci si pentru cei care au tras pe nas doar gaz de esapament si praf de poluare. Plictisiti de sticla, otel si substante septice: pentru maini, pentru parchet, pentru baie, pentru toaleta, pentru masina, pentru copil, pentru ma-sa, tot mai multi se retrag in zonele salbatice si uitate de lume, fara semnal si electricitate, fara centrala termica si fara pui mariti cu steroizi, ca sa-si aduca aminte ca sunt oameni. Si cum sa-ti aduci aminte mai bine decat intorcandu-te la primar, la originar, la animalic, la simturi? Te caci in curte, intr-o groapa mare in care s-au mai cacat si altii, sau in padure, unde dupa fiecare copac s-a cacat altcineva, marcand, temporar teritoriul, iti lasi curul gadilat de iarba si bazait de muste, te intorci intr-o parte si-n alta speriat sa nu vina cineva sau sa nu te ciupeasca vreo goanga, tragi pe nari cand treci prin curte, mangai calul si vaca si razi uitandu-te la porci, nici ca-ti pasa de gainatul de pe jos, e cacat, e cacat pretutindeni, chiar si-n chirpiciul casei in care stai, esti efectiv inconjurat de cacat, mai moale sau mai uscat, dar nu-ti pasa, caci esti eliberat de cacaturile zilnice, fara griji. In natura nu ne sinchisim de cacat. Dimpotriva...
Inapoi in oras insa, e altceva. Remarcam orice carnat incolacit si motat, lasat pe la colturile ascunse ale cladirilor, strambam din nas la vederea unui caine chircit pe picioarele din spate care-si screme portia de biscuiti de ieri, o fosta prietena d-ale mele imi spunea: Ai remarcat? Cartierul asta e plin de cacati de caine. Si frate-mi mi-a zis. Nu remarcasem. Ma rog, am o oaresce atentie sa nu calc in vreun noroc mai vechi sau mai proaspat, dar nu-s chitit pe numarat si identificat cacati. In District 13 ma uit mai degraba inainte, sau in sus, la fatadele cladirilor germanice superbe din jur, printre care poti intrezari Dunarea, decat sa ma uit in jos. Inainte, sau in sus, nu in jos. Spre apa si cer, nu inspre pamant, nu inspre cacatul de pe el, din el, de sub el.
Da, este o simbioza intre oras si cacat. Orasele sunt insule artificiale de beton plutind pe lava de scarna, care se mai revarsa, precum vulcanii noroiosi. Punem asfalt, si mai mult asfalt si dam amenzi, ca sa-l pitim, sa nu-l mai vedem, dar il cautam ca disperatii cand facem turism. De ce? Pentru ca e natural. Cacatul e originar. E animalic. E real. Si daca e real, e semn ca inca esti viu.